Observ ca foarte multe femei din Romania sunt obisnuite sa tina diete si ia acest lucru ca pe ceva “normal”. Ba mai mult, tin diete, “esueaza” , se simt prost, se simt vinovate, apoi o iau de la capat, considerand ca de data aceasta vor face mai bine, se vor purta mai frumos, vor fi mai cuminti, mai disciplinate.
Pana nu demult eram la fel. Cum a inceput povestea mea in lumea dietelor?

Eram in Bucuresti, prin clasa a VI-a- a- VII-a , sa zic, in vizita la matusa mea. La un moment dat eram pe hol si am auzit–o pe mama vorbind cu unchiul meu, fratele ei, spunandu-i ca m-am ingrasat si ca ea, mama , ar trebui sa faca ceva in privinta asta. Ea doar il asculta si il aproba pentru ca nu voia sa il supere sau poate nu lua in seama prea mult ceea ce ii zicea.

Mai important este insa cum am interpretat eu acest lucru: era unchiul pe care eu il admiram pentru ca el “era la Bucuresti” (in acel moment eu locuiam in provincie) si il pusesem un pic pe piedestal, era frumos, era rezervat (e ceva cu acesti oameni rezervati, parca te atrag intr-un fel “misterul” lor).

Din momentul in care i-am auzit vorbele, lumea mea parca s-a schimbat. Concluziile pe care le-am tras atunci: sunt prea grasa, trebuie sa mai slabesc, nu sunt indeajuns de buna, trebuie sa imbunatatesc ceva la mine.

In fine, toate au cam aceeasi concluzie: nu sunt in regula asa cum sunt, trebuie sa ma schimb!

Judecand cu mintea adultului de acum, as zice: nu era treaba lui ce greutate aveam eu. Putea cel mult sa intrebe cum stau cu sanatatea. Sau si mai bine: daca sunt fericita.

Eram un copil bun, nu le faceam probleme parintilor. El nu vedea acest lucru. Nu eram obeza si uitandu-ma la poze aveam o greutate normala.

Faptul ca nu sunt slaba, critica aceasta pe care el a simtit nevoia sa o scoata afara venea din faptul ca el se critica pe sine insusi. EL era perfectionistul, el se considera ca nu este indeajuns de bun.

Oamenii nu isi dau seama ca atunci cand fac niste remarci acest lucru are legatura cu ei si nu cu altii. Ca ceea ce exprimi in exterior este propriul tau interior. Ca ar trebui sa fii atent cum vorbesti. Cuvintele conteaza si ar putea rani pe cineva.

Iti dai seama cat de mult a contat acel moment de il tin minte si in ziua de azi.

Anii au trecut, dar momentul a ramas intiparit. Prin liceu am facut gastrita si nu puteam manca prea mult si am scazut foarte mult greutate. Lucru ca re m-a facut foarte fericita, desi slabisem pentru ca eram bolnava.

Dupa ce m-am vindecat de gastrita am inceput sa mananc din nou normal, ba chiar sa simt placere pentru mancare. Kilogramele s-au depus in mod normal. Asa am inceput sa fac cunostinta cu un termen nou pentru mine atunci numit “dieta”.

Pana acum cativa ani am trecut prin toate dietele posibile. Le incercam pe toate. Uneori ele se numeau “detoxifiere”, dar eu de fapt aveam acelasi scop: sa slabesc, nu sa imi curat corpul.

La un moment dat am cunoscut pe cineva, iar acest cineva era foarte des plecat. Inainte sa vina sa ma vad cu el, cu vreo doua saptamani inainite mancam foarte putin ca sa slabesc si sa ma vada “frumoasa”. Interesant ca acest cineva, din cand in cand radea de burta mea, ba chiar ii daduse un nume burtii. O numea “chubby”. Zic interesant pentru ca uite cum imi alesesem un barbat care sa imi critice aspectul fizic, chiar daca o facea in gluma.

Mancatul compulsiv a venit o data cu tinerea dietelor. Pentru ca ma privam de mancare, creierul meu a inteles ca mancarea nu este accesibila, asa ca ori de cate ori aveam acces la “ceva bun”, dadeam navala.

Cu mancatul emotional m-am inteles de cand eram mica. Mancarea era “prietena” in care ma refugiam ori de cate ori nu ma simteam iubita, inteleasa, apreciata. Si oho! De cate ori nu m-am simtit asa!

Intr-un an, m-am simtit atat de anxioasa si ma refugiam in dulciuri atat de mult incat mi-am dat sistemul digestiv peste cap.

In toata aceasta avalansa de diete, mancat compulsiv, emotional, simteam ca sunt ca un robot. Nu stiam sa ma ascult, sa mananc ce isi doreste corpul meu, nu stiam sa imi hranesc corpul, nu mai simteam.

Consideram ca trebuie sa arat intr-un anumit fel, conform standardelor societatii. Ca nu pot fi fericita daca nu arat asa. Si tineam diete, imi amanam fericirea pentru cand o sa am un anumit numar de kilograme, pentru cand o sa incap intr-o anumita rochie. Nu voiam sa ies la evenimente, cu prietenii pentru ca imi era teama ca acolo va fi mancare ca nu este “permisa” si nu imi doream sa dau gres cu dieta, voiam sa fiu disciplinata si sa imi demonstrez ca pot.

Uitandu-ma inapoi imi vine sa rad de toate aceste ganduri, dar ma uit si cu compasiune la mine, la copilul din mine care nu voia decat sa se simta iubit si acceptat.

Dupa tot acest amalgam, acum cativa ani, “intamplator” am dat peste un coach din UK care ajuta femeile sa vindece relatia cu mancarea. Mi s-a parut interesant programul si am intrat in el. Doua lucururi pe care il apreciez la mine: sunt curioasa si curajoasa. Simteam ca nu mai pot sta in acest cerc vicios al dietelor, ca mi-e de ajuns, ca am ajuns la capatul puterilor, ca nu mai vreau. Voiam sa ies de acolo si nu stiam cum. Si uite ca a aparut acest om. Nimic nu este intamplator.

De cum mi-a descris programul am simtit ca este pentru mine si am zis fara ezitare da. In cel mai rau caz nu functiona si ramaneam unde eram.

Insa, in momentul in care simti ca este un “da” pentru tine, nu are cum sa nu functioneze, deoarece acel da inseamna ca esti pregatita sa faci o schimbare.

O spun acum si o voi spune mereu: decizia de a intra in acel program a fost una dintre cele mai bune decizii din viata mea! Pentru ca m-am regasit, pentru ca m-am acceptat, pentru ca am inceput sa ma iubesc asa cum sunt, fara sa mai am nevoie de validarea celorlalti.

Interesant este ca atunci cand am vazut aceste lucruri in mine si ceilalti au inceput sa le vada. Chiar daca am mai pus kilograme pe mine, ceilalti ma vedeau frumoasa si aici este magia.

Dupa ce am ajuns la pace, am inceput sa ma preocup de nutritie, sa ma interesez mai mult de mancare, sa fiu mai atenta la ce pun in corp, sa ma uit la emotii in loc sa mananc pe fond emotional.

Au trecut 4 ani de cand am spus “da” acelui program si vazand efectele asupra mea, am decis sa dau si eu mai departe ce am invatat, sa ajut alti oameni sa isi vindece relatia cu mancarea, cu corpul , sa se regaseasca, sa se iubeasca, sa se accepte.

Aici detalii despre minunatul meu program. <3 

Tare mi-ar placea sa ajung sa ajut cat mai multe persoane sa isi vindece acest aspect din viata lor. Ceea ce mancam este atat , atat de important. Dar mai ales felul cum mancam, cine suntem atunci cand mancam ceva, ritmul cu care mancam, satisfactia pe care o simtim atunci cand mancam.

Mancarii nu poti sa ii zici nu pentru ca din asta traiesti. Adictia fata de mancare este un fapt real. Mancarea ne este accesibila si sa iti refugiezi emotiile in ea ne este usor.

Atunci insa cand alegi sa te uiti la emotii, in loc sa te adancesti in mancare descoperi lucruri minunate despre tine, despre cine esti tu, despre ce iti place sa faci cu adevarat, inveti sa te iubesti, sa te apreciezi fara sa mai fie nevoie sa astepti acest lucru de la altii.

Cine nu isi doreste sa fie sanatos? Insa in momentul in care folosesti mancarea ca un mod de a te refugia in ea, sanatatea nu mai este pe primul loc. Emotiile sunt. Cand iti vindeci partea emotionala, nimic nu iti mai sta in cale sa fii sanatos.